Mircea Cartarescu Merita Premiul Nobel I Orbitor

Mircea Cartarescu n-a scris suficient pentru Premiul Nobel dar merita Premiul Nobel pentru Orbitor. Pentru ca cine duce poezia la sfarsit, romanul la sfarsit, tragedia la sfarsit, merita Premiul Nobel. Nu stiu daca s-a mai scris roman dupa Orbitor. Daca s-a mai scris, sper ca a fost un alt fel de roman. Orbitorul lui Mircea Cartarescu este greu de citit. Si mai greu este de inteles. Il poate intelege doar cineva care a suferit din dragoste devastator si a scris o poezie de iubire al carei ultim vers e un hohot de ras deoarece contine o mica obscenitate adresata versurilor anterioare si chiar autorului. Asta inseamna sa traiesti postmodernismul hard. Adica sa nu te iei foarte in serios, sa razi si sa plangi in acelasi timp, o nevroza sau mai bine zis o isterie ca incununare a 4 mii de ani de evolutie. Este lumea in care traim. Nu poate intelege Orbitorul cineva care nu era vaccinat la Revolutia din 1989. Vom intelege mai tarziu de ce. La prima lectura te pierzi in introspectiile autorului. La a doua lectura incepi sa intelegi ca trebuie sa fi parcurs Postmodernismul romanesc de acelasi autor, ceva psihanaliza, Joyce, Dimitrie Cantemir, cursuri de televiziune sau macar notiunile de baza, Hancock, plus matematica, plus ceva cronicari pentru savoare. Orbitor iti prezinta istoria unui om asa cum e ea, adica istoria umanitatii. La inceput parintii sunt zei (mama darama avioane postale pentru ca este o figura uriasa in imaginarul copilui) dar pe parcurs intervine alteritatea lumii ( mama se transforma intr-o gospodina guraliva si cu o gramatica nu tocmai corecta, iar tatal, din Jahve se transforma intr-un zeu mic cu un ciorap de dama in cap ca sa-i tina parul), Fra Armando si Albinosul sunt zei in primul volum, purtatori ai unui mesaj pentru ca ulterior mesajul sa fie transmis de un circ ambulant etc. Postmodernismul accepta kitsch-ul, coborand in strada din turnul de fildes al artei, ba chiar imbina kitsch-ul cu metafizica si in acest fel il salveaza. Nu iti dai seama din prima ce e cu fotografia rupta pe jumatate pe care Mircea o gaseste in poseta mamei. In cealalta jumatate era fratele geaman pe care il regaseste ca intr-un kitschos film indian la final, in substrat aflandu-se basmul fratilor care se despart si lasa la rascruce un cutit. Kitsch-ul devine purtator de mesaj, de sacru daca l-am asculta pe Eliade. Dar in Orbitor, Mircea Cartarescu re-inventeaza si conceptul de auctorialitate. Adica autorul nu se mai plimba pe deasupra textului, ca Jahve pe ape, asa cum vedeam la Marin Preda sau George Calinescu si in general in literatura clasica. In Orbitor autorul este ca intr-o imagine a devenirii din Bhagavat-Gita mai multe personaje : e copil, e tanar, e matur. Si nu doar ca nu se mai plimba pe deasupra textului dar chiar le permite personajelor sa iasa din el - unul dintre ele chiar ajunge intr-o zona intunecoasa pentru ca textul se terminase, iar el iesise din roman. Ba mai mult, personajele, o data cu autorul se prezinta la mantuire, iesind practic din text, din roman, la final. Pana atunci insa, Cartarescu construieste o lume-text care, ca si existenta, cere sa vada lumina tiparului, ca sa fie mantuita. Asta fac personajele numite Stiutorii. Aduc pe lume D-zeul care sa le aduca la viata, adica pe Autor. Despre asta este Orbitor in cea mai pura traditie postmodernista, potrivit careia, lumea este un text, iar textul nu poate fi mantuit decat atunci cand vede lumina...tiparului. A mantui are si sensul de a termina, de aici a doua farsa cu iz metafizic din finalul romanului. Prima farsa este intalnirea gemenilor si refacerea fotografiei de la care pleaca totul, o secventa cu iz de telenovela sau film indian din anii 80. Care insa ascunde ceva mai mult mai profund : nu fratele neindurator, Jahve, vine sa mantuiasca lumea singur. Ci vine alaturi de Mantuitorul care nu este altul decat autorul pentru ca el desavarseste o creatie prin natura ei violenta, "rea". Orbitorul mai contine secvente de adevarata arta cinematografica, asa cum numai Joyce reusea in Ulise prin anii 20 dar mai contine si o adevarata istorie ieroglifica : gasim un Ion Iliescu sau un Om-fara-gat, adica Petre Roman care violeaza revolutia romana. Peste 50 de ani acel pasaj nu va mai fi inteles de nimeni decat cu note de subsol asa cum poti sa intelegi Ulise.
Pana atunci esti purtat insa intr-un imaginar nebunesc prin cele trei volume traduse in nu stiu cate limbi. Curiozitatea mea ar fi ce intelege un strain care n-a calcat pe la Foisor sau pe Stefan Cel Mare din aceasta carte. Bucuria mea ar fi ca foarte multi straini care i-au ascultat conferintele lui Cartarescu, vin sa vada Casa Poporului, locul unde se incheie romanul.

Cine n-a citit Orbitor a facut foarte bine. Ar trebui citite intai Nostalgia si Travesti si macar primele doua capitale din Postmodernismul romanesc. Cine l-a citit nu trebuie neaparat sa-mi dea dreptate pentru ca se stie : criticii literari vorbesc despre o carte doar pentru a arata cat sunt ei de destepti si de cultivati, iar eu nu sunt critic literar.
Trimite acest blog unui prieten. Altfel ti se sparge teava la baie in timp ce citesti Orbitor!
P.S: Ca sa scrii tot despre Orbitor ai nevoie de cel putin 300 de pagini. Imi cer scuze!:) Orbitor este singurul roman din literatura romana si poate nu numai care spune cum a aparut ca roman si lume a autorului in acelasi timp, in care personajele il creeaza pe Creatorul lumii-roman pentru ca el sa o mantuiasca, scriind-o, asa cum umanitatea si-a fabricat Zeul care va veni sa o judece si sa o mantuiasca.