Gheorghe Dinica - ultima scena! Taiatzi!

Pe 12 noiembrie, aproape de ora 8 seara, in Biserica Icoanei, nu erau mai mult de 20 de persoane. Mai erau vreo 30 pe afara. Inauntru era Gheorghe Dinica. Pentru prima data in viata mea am intrat intr-o biserica smerit. Nesigur pe mine ca si cum as fi intrat intr-o sala de teatru unde actorul principal ma privea insistent dar fara sa scoata un cuvant. Ia sa vedem, ce-o sa faci acum? Stiu si ce gandesti! Vino-ti in fire, omule! Totzi murim la un moment dat. Asta plutea in aer. Replica unor babe ca, ce frumos e, e adevarata. Nu mai era Dinica din ultimele aparitii. Era Dinica pe care il stiam din filmele de acum 20 de ani.
Eu nu gust inmormantarile dar cu o floare si o lumanare, am simtit nevoia sa ma duc. Pentru ca stiam ca a fost un pusti cu o copilarie amarata, undeva in Giulesti, crescut pe strazi si fara familie, in timp de razboi. Pentru ca stiam ca n-a calcat pe roze, dupa cum spunea si el dar a ajuns unde a ajuns pentru ca a fost genial. Si mai stiam ceva - a fost atat de inteligent si evoluat incat nu doar ca i-a placut viatza dar a reusit sa nu aiba dusmani. Pentru ca nu potzi sa dusmanesti un om ca asta. Iar la Teatrul National, sunt sigur ca ne-a multumit celor care am venit sa-l mai vedem o data in zilele astea si ne sfatuieste, vedeti-va de treaba, mai oameni buni, totzi murim la un moment dat.
Si asta e ultima scena. De data asta fara bis.